Home About us Products Services Contact us Bookmark
:: wikimiki.org ::
Moise Maimonide

Moise Maimonide

Moise Maimonide (
- 30 martie 1135, Córdoba - †13 decembrie 1204, Fustat, azi Cairo) a fost un filosof, medic şi învăţat evreu din Evul Mediu. El este cunoscut şi sub numele ebraic de Rabbi Moşe ben Maimon (sau cu anagrama iniţialelor: RaMbaM), iar în limba arabă ca Abu Imran Musa ibn Maimun ubn Ubad Allah. Maimonide este considerat cel mai important înţelept al Iudaismului din perioada medievală a istoriei. Opera sa principală, "Călăuza nehotărîţilor", publicată în limba arabă (cca. 1190), în care propune o formulă alegorică de interpretare a textelor sfinte, pentru anularea contradicţiilor dintre învăţătura lui Dumnezeu relevată în Tora, cunoştinţele oferite de ştiinţele naturii şi filosofie, a exercitat o influenţă asupra dezbaterilor religioase şi filosofice din Iudaism şi Creştinism până în secolul al XVIII-lea.

Viaţa şi Opera

Maimonide s-a născut la 30 martie 1135 în Córdoba, pe atunci capitala Califatului arab dominat de secta musulmană tolerantă a omeiazilor. Primele învăţături le primeşte de la tatăl său, rabin dintr-o familie bine văzută în Córdoba. În plus, este iniţiat în filosofia clasică greacă şi arabă de către învăţaţii arabi. Când, în 1148, oraşul fu cucerit de seminţia almohazilor, şi atât creştinii, cât şi evreii fură constrânşi să se convertească la islamism, familia sa alege exilul, rătăceşte prin Africa de nord, este semnalată în anul 1159 în oraşul marocan Fèz, apoi prin 1165 în Ierusalim, pentru a se stabili în cele din urmă în Egipt, mai întâi în Alexandria, apoi definitiv în Fustat (actualul Cairo), unde Maimonide va trăi până la sfârşitul vieţii. În timpul acestor peregrinări, Maimonide continuă să se instruiască, studiază şi medicina, şi publică în 1159 o "Introducere în calculul calendarului" şi un comentariu asupra logicei aristotelice. În Flustat, Moise Maimonide devine conducătorul (Nagid) comunităţii evreeşti şi primul Rabin al oraşului, iar, în 1185, medicul personal al lui Saladin, sultanul Egiptului şi Siriei. În ciuda acestor obligaţii, Maimonide scrie şi redactează în acest timp principalee sale opere. În "Sanhedrin Mişna", scrisă în limba arabă şi tradusă mai târziu în ebraică, comentează Mişna (Ansamblul legilor nescrise ale iudaismului rabinic transmise prin tradiţie. Mişna împreună cu comentariile sale - Ghemara - alcătuiesc Talmudul) şi stabileşte "Cele 13 principii ale Credinţei", care sunt şi astăzi recitate de evlavioşii evrei în fiecare dimineaţă, ca parte componentă a rugăciunii. Aceste principii, în formă scurtă, sunt:
- 1. Dumnezeu a fost şi va fi de-a pururi.
- 2. Dumnezeu este unul singur.
- 3. Dumnezeu nu are formă.
- 4. Dumnezeu a existat înainte ca orice altceva să fi existat.
- 5. Dumnezeu este Domnul întregului univers.
- 6. Dumnezewu a ales oameni de seamă pentru a ne fi nouă profeţi.
- 7. Moise a fost cel mai mare profet dintre câţi au fost şi el a văzut chipul Domnului.
- 8. Dumnezeu ne-a dat pe Muntele Sinai, prin profetul Său, o Tora (Legea) asupra adevărului.
- 9. Dumnezeu nu îşi va schimba niciodată legile.
- 10. Dumnezeu ne cunoaşte toate gândurile ascunse.
- 11. Dumnezeu îl răsplăteşte pe cel bun şi îl pedepseşte pe cel rău.
- 12. Într-o bună zi Dumnezeu ni-l va trimite pe Mesia să ne mântuiască de păcatul originar.
- 13. El îi va învia pe cei morţi. În anul 1180, Maimonide definitivează lucrul la "Mişna Tora", în 14 volume, un cod autoritar al legilor iudaice, scrise şi orale. Între 1176 şi 1190 (sau până în 1200?), lucrează la principala sa operă, "Călăuza nehotărîţilor" (în arabă: Dalalat al-Ha'irin, tradusă apoi în ebraică: More nevuchim), în care încearcă să împace iudaismul rabinic cu principiile aristotelice trecute prin filosofia arabă, în care sunt incluse elemente neoplatoniciene. Această carte, care cuprinde concepţii asupra naturii lui Dumnezeu şi asupra Creaţiei lumii, asupra liberului arbitru şi a legăturii strânse între bine şi rău, a influenţat şi pe filosofii creştini ca Toma de Aquino şi Albertus Magnus şi, într-o oarecare măsură, gândirea lui Spinoza. În secolul al XVIII-lea, filosoful Moise Mendelssohn a prelucrat opera lui Maimonide, în încercarea de a pune de acord un iudaism modern cu ideile iluminismului. Moise Maimonide a mai publicat lucrări în domeniul astronomiei, logicei, matematicii şi 10 dizertaţii de medicină. Maimonide a murit la 13 decembrie 1204 în Fustat şi fu înmormântat, conform dorinţei lui, în Tiberia. Mormântul său poate fi văzut şi astăzi.

Semnificaţia operei lui Maimonide

Marele merit al lui Maimonide este acela de a fi combinat filosofia aristotelică cu o teorie iudaică distinctă asupra preceptelor etice ale Torei. Creativitatea sa a însemnat însă şi principalul obstacol în calea acceptării ideilor sale. Într-o religie fondată pe tradiţii de nezdruncinat, punctele de vedere ale lui Maimonide au constituit timp de secole subiecte controversate, în special în cercul rabinilor ortodoxi. Impactul acestora însă nu poate fi negat. Textele sale teologice continuă să fie dezbătute şi azi în academiile iudaice. Maimonide este primul care pune accentul pe percepţia pe care omenirea o poate avea în relaţia directă cu Dumnezeu, formulându-şi celebra teză potrivit căreia oamenii l-ar vorbi pe Dumnezeu numai de rău din moment ce se discută mai degrabă despre "ce nu este" decât despre "ce este" Dumnezeu. Maimonide consideră că între Dumnezeu şi oameni s-ar interpune o categorie specială, trupurile paradisiace, pe care le numeşte "îngeri", modelul spre care aspiră oamenii atunci când încearcă să atingă acel summum bonum, cunoaşterea lui Dumnezeu. Aici Maimonide scoate la iveală "judecata", unul dintre principalele instrumente ale gândirii sale, prin intermediul căruia va cerceta toate poruncile tradiţionale iudaice. Desemantizând şi explicitând aceste porunci, separând sacrul de profan, Maimonide reuşeşte să transforme "morala divină" într-o "morală profană", de aici uşurinţa cu care preceptele sale au devenit repede puncte de referinţă pentru legile morale fireşti. Diferenţa dintre judecată şi revelaţie nu echivalează cu diferenţa dintre ce este inteligibil şi ceea ce este "învăluit în mister". Inteligenţa este un proces treptat care tinde spre a înţelege şi explica conţinutul cuprins într-un fapt profetic. Pentru Maimonide, profeţia devină posibilă (nu oricui, fiind de fapt un dar divin) atunci când la baza acesteia se află un summum de inforemaţii. Filosofia este una dintre artele pe care Maimonide le consideră căi spre profeţie. Chiar dacă el este de părere că nu toţi filosofii trebuie să fie în mod necesar profeţi, consideră însă că profeţii sunt în mod absolut filosofi. Astfel nu poate exista decalaj între adevărul derivat din filosofie şi cel derivat din Tora. Cu toate acestea sarcina sa s-a îngreunat vizibil atunci când a trebuit să explice de ce uneori Tora şi filosofia nu se armonizezează. Aici Maimonide pune accentul pe moralitate, considerând morala ca unul dintre derivatele filosofiei. Pentru ca moralei să i se poată opune o lege cel puţin la fel de argumentată logic, trebuie ca aceasta să fie susţinută temeinic de precepte derivate din observaţia ştiinţifică a realităţii.

Legături externe

[http://www.medarus.org/Medecins/MedecinsTextes/maimonide.html Maimonide: Teolog, filosof, medic (fr.)] [http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/biography/Maimonides.html Moise Maimonide: Biografie (en.)] [http://www.mechon-mamre.org/e/e0000.htm Mişna Tora, trad. engl.] ja:モーシェ・ベン＝マイモーン

1135

Secole: Secolul XI - Secolul XII - Secolul XIII Decade: Anii 1080 Anii 1090 Anii 1100 Anii 1110 Anii 1120 - Anii 1130 - Anii 1140 Anii 1150 Anii 1160 Anii 1170 Anii 1180 Ani: 1130 1131 1132 1133 1134 - 1135 - 1136 1137 1138 1139 1140 ---- __FARACUPRINS__

Evenimente


-

Naşteri


-

Decese


- Categorie:1135 ko:1135년

13 decembrie

Luni: Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie - Decembrie - Zile: 11 decembrie 12 decembrie - 13 decembrie - 14 decembrie 15 decembrie ---- __FARACUPRINS__ 13 decembrie este a 347-a zi a calendarului Gregorian şi a 348-a zi în anii bisecţi.

Evenimente


- 1524 – Este confirmat la Istanbul ca Domn al Tarii Românesti Radu de la Afumati (1522–1529), în urma victoriilor obtinute de domnitorul român în perioada 1522–1524
- 1642 - Noua Zeelandă a fost descoperită de navigatorul olandez Abel Tasman
- 1863 – Guvernul Kogălniceanu votează legea secularizării averilor mănăstireşti, deziderat al Revoluţiei de la 1848
- 1921 – Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu
- 1928 – Are loc, la Filarmonica din New York, debutul compoziţiei „Un american la Paris” de George Gershwin
- 1991 – Este semnat, la Seul, Acordul privind reconcilierea, neagresiunea, cooperarea si schimburile dintre Nordul si Sudul Coreii
- 1996 – Liderii Uniunii Europene au prezentat design–ul bancnotelor EURO
- 1996 - Kofi Annan a devenit secretarul general al ONU
- 2000 – Scriitorului rus Aleksandr Soljeniţîn („Arhipelagul Gulag”, „Pavilonul Canceroşilor”), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, i–a fost decernat Marele Premiu al Academiei Franceze de Ştiinţe Morale şi Politice

Naşteri


- 1553 – Henric al IV-lea (1589-1610), întemeietorul dinastiei de Burbon
- 1720 – Carlo Gozzi, comediograf, creatorul feeriei dramatice ("Dragostea celor trei portocale", "Regele cerb") (m. 4 apr. 1806)
- 1797 – Heinrich Heine, poet german, considerat ultimul romantic important al liricii germane (m. 17 feb. 1855)
- 1816 - Werner von Siemens, inginer si industrias german; in anul 1879, la Berlin, a realizat prima linie experimentala de tramvai (m. 6 dec. 1892)
- 1886 – Nae Leonard, tenor, supranumit "prinţul operetei româneşti" (m. 1928)
- 1895 - Roman Gruber, muzicologul rus, autor al lucrarii "Istoria muzicii universale" (m. 1962)
- 1900 - Ionel Perlea, compozitor si dirijor
- 1923 – Philip Warren Anderson, fizician, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pe anul 1977

Decese


- 1466 – Donatello, sculptor, considerat unul dintre cei mai mari artişti ai Renaşterii italiene; împreună cu Brunneleschi şi Masaccio, Donatello este unul dintre promotorii noii arte care avea drept caracteristici spiritul laic şi realist şi ideile umaniste (statuia ecvestră a condotierului Gattamelata) (n. 1386)
- 1603 – François Viete, matematician, considerat a fi unul dintre fondatorii algebrei moderne (n. 1540)
- 1784 - Samuel Johnson, scriitor şi lexicograf britanic, reprezentant al clasicismului englez, autor al "Dicţionarului limbii engleze" (n. 18 septembrie 1709)
- 1944 – Wassily Kandinsky, pictor, unul dintre promotorii picturii abstracte nonfigurative, fondator, împreună cu Franz Marc, al grupării "Der Blaue Reiter" – "Călăreţul albastru"; studiul său "Despre spiritual în artă" (1911) a adus o contribuţie teoretică fundamentală în dezvoltarea artei abstracte (n. 4 decembrie 1866)
- 1983 – Nichita Stănescu, poet, eseist, laureat al Premiului Herder, membru post–mortem al Academiei Române, unul dintre cei mai importanţi poeţi români ("O viziune a sentimentelor", "Necuvintele", "Epica magna") (n. 31 martie 1933)

Sărbători


- Sf. M. Mc: Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie si Orest; Sf. Mc. Lucia (calendar Creştin-Ortodox)
- Sf. Lucia; Otilia (calendar Romano-Catolic)
- Ss Eustratiu, Axente, Eugen, Mardarie, Orest si Lucia (calendar Greco-Catolic)
- Ziua tipografilor români decembrie, 13 ja:12月13日 ko:12월 13일 simple:December 13

1204

Secole: Secolul XII - Secolul XIII - Secolul XIV Decade: Anii 1150 Anii 1160 Anii 1170 Anii 1180 Anii 1190 - Anii 1200 - Anii 1210 Anii 1220 Anii 1230 Anii 1240 Anii 1250 Ani: 1199 1200 1201 1202 1203 - 1204 - 1205 1206 1207 1208 1209 ---- __FARACUPRINS__

Evenimente


-

Naşteri


-

Decese


- Categorie:1204 ko:1204년

Cairo

Cairo (القاهرة sau al-Qāhirah în arabă) este capitala Egiptului cu o populaţie estimată între 16 şi 20 de milioane. Este cel mai mare oraş din Africa. Oraşul este sediul Ligii Arabe. als:Kairo ja:カイロ (都市) ko:카이로 ms:Kaherah simple:Cairo

Medicină

Medicina (lat.: ars medicina = arta de a vindeca) este o ramură a ştiinţelor biologice care are ca scop pe de o parte studiul corpului omenesc şi al funcţionării lui, pe de altă parte - pe baza acestor cunoştinţe - conservarea şi restabilirea sănătăţii. Medicina operează cu concepte mai noi sau mai vechi din majoritatea ştiinţelor, de la anatomia umană fundamentală, până la modele matematice complexe şi chiar noţiuni împrumutate din câmpul filisofiei şi al artei. Medicina studiază cauzele (Etiologia), manifestările clinice şi efectele asupra organelor (Patologia clinică), recunoaşterea (Diagnosticul), tratamentul (Terapia) şi prevenirea (Profilaxia) bolilor care afectează corpul omenesc. Medicina modernă se bazează pe Ştiinţele Naturii: (Fizică, Chimie, Biologie, Biostatistică), Anatomie, Fiziologie, Microbiologie, Farmacologie, Radiologie. Medicina se împarte în mai multe discipline fundamentale cu sub-diviziuni
- Medicină internă
  - Cardiologie
  - Pneumologie
  - Gastroenterologie
  - Nefrologie
  - Endocrinologie
  - Hematologie
  - Boli infecţioase
  - Oncologie
  - Reumatologie Reumatologie
- Chirurgie
  - Chirurgie generală viscerală
  - Urologie
  - Chirurgie ortopedică
  - Chirurgie plastică şi reparatoare
  - Chirurgie cardio-vasculară
  - Neurochirurgie
  - Chirurgie maxilo-facială
- Pediatrie
- Ginecologie şi Obstetrică
- Neurologie
- Psihiatrie în ramuri speciale
- Oftalmologie
- Otorinolaringologie
- Dermatologie
- Stomatologie
- Anestezie şi Reanimare
- Igienă şi Epidemiologie
- Medicina muncii
- Medicină judiciară discipline de investigaţie diagnostică
- Radiologie şi Medicină nucleară
- Medicină de Laborator Medicină alternativă În marea majoritate a cazurilor, medicina este practicată de medici cu o calificare ştiinţifică, conform învăţămintelor căpătate în tipul studiului universitar. Termenul de Medicină alternativă este atribuit metodelor de tratament care se bazează pe o tradiţie empirică, fără baze ştiinţifice experimentale.
- Acupunctură: metodă de tratament tradiţională chineză constând în înţeparea cu ace în anumite puncte ale corpului, considerate a fi în legătură cu organul lezat.
- Homeopatie: se administrează bolnavului doze infinitezimale dintr-o substanţă care - în doze mari - provoacă aceleaşi simptome ca ale bolnavului de tratat, după principiul similia similibus curantur (Christian Hahnemann).
- Chiropraxie: tratament prin manipularea vertebrelor.
- Reflexologie: tehnică de tratament asociind masajele cu presiuni exercitate asupra anumitor puncte ale corpului.
- Sofrologie: metodă ce are scop diminuarea senzaţiilor dureroase sau de indispoziţie psihică prin tehnici de relaxare până în starea de hipnoză. Învăţământul Medical Vezi şi articolul Învăţământul medical în România Studiul medicinei - admis numai după absolvirea unei şcoli medii (liceu) - are loc în facultăţile de medicină ale universităţilor pe o durată în medie de 6 ani. La sfârşitul studiului se acordă un grad de calificare profesională (medic) şi dreptul la libera practică a medicinei, după criterii diferite de la ţară la ţară. În multe universităţi, absolvenţii facultăţilor de medicină prestează la sfârşitul studiului Jurământul lui Hippocrate. Specializarea într-o anumită disciplină se obţine prin practică în clinici şi laboratoare precum şi prin audierea de prelegeri teoretice. Durata specializării diferă în fucţie de disciplina medicală respectivă. În cele mai multe ţări, specializarea este organizată şi controlată de asociaţii profesionale (corespunzătoare Colegiului Medicilor din România) şi recunoscută de organele de stat. Instituţiile unde se exercită medicina Medicina se exercită în cabinete de consultaţii, dispensare, policlinici, spitale şi sanatorii. Cercetarea ştiinţifică în domeniul medicinei are loc în clinici şi laboratoare universitare şi în institute de cercetare. Organizarea sanitară şi a asistenţei medicale a populaţiei Aceasta este o activitate de interes public şi cade în sarcina organelor de stat (Ministerul Sănătăţii) în colaborare cu asociaţiile profesionale (Colegiul Medicilor). Ministerul Sănătăţii Momente din istoria medicinei apusene Vezi şi articolele: Istoria Medicinei, Istoria Medicinei în România Încercări de vindeca bolile sau de a trata rănile sunt tot atât de vechi cât omenirea. Bolile grave reprezentau, ca totdeauna, o problemă serioasă, remedii eficace însă nu existau. Îmbolnăvirile erau privite din punct de vedere magic-demoniac sau ca o pedeapsă din partea forţelor supranaturale. Pentru vindecare se invocau aceste forţe şi se făceau sacrificii, se improvizau dansuri, se foloseau formule oculte sau talismane. Eficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea luxaţiilor sau fixarea fracturilor, procedee folosite deja în Epoca de piatră. Epoca de piatră
- Medicina în antichitatea greco-romană La vechii greci, la început, zeul artei medicale era Apollo. Mai târziu zeul medicilor a devenit Esculap. Începând din secolul al VI-lea a.Ch. - sub influenţa şcolilor filozofice materialiste ca cea a lui Empedocle (natura este formată din patru elemente: foc, apă, pământ şi aer) - medicina capătă trăsături ştiinţifice, în special prin persoana lui Hippocrate din Cos, considerat părintele medicinii moderne. În culegerea sa de studii (Corpus Hippocraticum) nu se mai întâlnesc remedii supranaturale, practicile recomandate sunt rezultatul observaţiilor empirice. În epoca elenistică (secolul al III-lea a.Ch.) centrul cultural devine oraşul Alexandria, unde Herofil practică primele disecţii a unor cadavre omeneşti. O dată cu ascensiunea imperiului roman centrul de greutate se mută la Roma. Galenus din Pergamon - grec de origine - dezvoltă teoria humorilor şi descrie cele patru manifestări cardinale ale inflamaţiei: roşeaţă, căldură, umflătură şi durere (rubor, calor, tumor, dolor), valabile şi în zilele noastre. Galenus din Pergamon
- Medicina în evul mediu În această epocă ştiinţa a cunoscut o fază de stagnare, interpretarea scolastică a textelor luând locul observaţiei. Înaintarea arabilor în bazinul mediteranean a avut şi un efect pozitiv. Cunoscători ai textelor greceşti dar şi ai celor persane, au propagat în Europa vechile învăţăminte ale culturii antice. Al-Razi (secolul al X-lea p.Ch.)a descris variola şi pojarul iar vestitul Avicenna (arab.: Ibn Sina) scrie în secolul următor Canon medicinae, operă ce avea să rămână până în vremurile moderne manualul de bază al facultăţilor de medicină. Un moment important l-a reprezentat înfiinţarea la începutul secolului al XI-lea, de către călugării benedictini din Monte Cassino a primei instituţii de învăţământ medical la Salerno în Italia (Şcoala de la Salerno). În secolul al XII-lea, tot în Italia, medicina se dezvoltă în special în centrele universitare din Bologna şi Padova. Padova
- Medicina în perioada Renaşterii Se exprimă primele critici asupra concepţiei lui Galenus şi ale şcolii arabe, considerate până atunci intangibile, şi se redescoperă învăţătura lui Hippocrate. Preocupările se îndreaptă în special în direcţia anatomiei şi în 1543 apare opera monumentală a lui Andreas Vesalius De Humani Corporis Fabrica (Cu privire la construcţia corpului omenesc), moment crucial în istoria medicinei. Tot din această perioadă trebuiesc menţionate lucrările lui Girolamo Fracastoro (1478 - 1553), în Italia, cu privire la bolile contagioase (descrie sifilisul sub forma unui poem intitulat Syphilis sive Morbus Gallicus), şi ale lui Philippus Aureolus Paracelsus (1493 - 1541), medic şi alchimist în Elveţia, asupra substanţelor cu acţiune vindecătoare. A fost meritul chirurgului francez Ambroise Paré prin succesele sale terapeutice să aducă chirurgia în cadrul medicinei, considerată până atunci o meserie şi nu o artă, lăsată la dispozoţia bărbierilor. Ambroise Paré
- Începuturile medicinei moderne În 1628 apare lucrarea anatomistului englez William Harvey Essay on the Motion of the Hearth and the Blood, în care arată că inima funcţionează ca o pompă care asigură circulaţia neîntreruptă a sângelui. Marcello Malpighi (1628 - 1711) de la Universitatea din Bologna (Italia) descoperă capilarele sanguine, în timp ce în Anglia medicul Thomas Willis (1622 - 1675) vasele de la baza creierului. Thomas Sydenham (1624 - 1689), medic englez, face descrieri clinice amănunţite ale malariei, recunoaşte deosebirea dintre scarlatină şi pojar şi face observaţii epidemiologice. În anul 1632 a fost introdusă Chinina în tratamentul malariei, prima substanţă cu adevărat eficace în tratarea bolilor. În Italia, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, apar studiile de patologie ale lui Giovanni Battista Morgagni (1682 - 1771) iar Lazzaro Spallanzani (1729 - 1799) infirmă teoria generaţiei spontane. În 1796 medicul englez Edward Jenner (1749 - 1823]] introduce metoda vaccinării anti-variolice.
- Medicina în secolul al XIX-lea Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul şi tratamentul bolilor precum şi în dezvoltarea intervenţiilor chirurgicale. În jurul anului 1819, în Franţa, René Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, până astăzi cel mai utilizat instrument în examinarea medicală. Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franţa, asupra ţesuturilor pun bazele istologiei, în timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin (Germania)studiază substraturile anatomo-patologice ale bolilor şi emite cumoscuta teorie a patolgiei celulare. Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 - 1895) şi ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil von Behring (1854 - 1917) şi Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la aceste descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce Asepsia iar Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia foloseşte pentru prima dată fenolul ca substanţă antiseptică. Joseph Lister Pe tărâmul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878) asupra funcţonării glandei tiroide, ficatului şi asupra sistemului nervos vegetativ şi ale lui Ivan Petrovici Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiţionate. Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoaşterea structurii sistemului nervos. Wilhelm Röntgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperă în 1895 razele X şi le aplică în investigarea organelor interne. Introducerea narcozei cu eter în America în de către americanul William Thomas Morton în 1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul Christian Koller şi rachianesteziei în 1898 de către August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.
- Medicina în secolul al XX-lea şi în prezent Caracteristică este combaterea efectivă a bolilor infecţioase prin vaccinări în massă, întroducerea antibioticilor prin măsuri sanitare şi îmbunăzăţirea condţiilor de viaţă. Tratamentul medicamentos specific cu substanţe chimice al bolilor infecţioase a început în Germania cu lucrările lui Paul Erlich (1854 - 1915). În 1932 Gerhard Domagk (1895 - 1964) descoperă sulfamidele iar în 1928 în Anglia Alexander Fleming (1881 - 1955) constată acţiunea bacteriostatică a ciupercei Penicillium, din care biochimistul Howard Florey (1898 - 1968) extrage Penicillina în formă pură, iniţiindu-se astfel era antibioticelor. Progrese importante au fost făcute în domeniul geneticii, descoperindu-se modul de transmitere a caracterelor, structura cromosomilor şi rolul genelor precum şi structura chimică a acidului dezoxiribonucleic (DNA), suportul fizic al informaţiei genetice. După ce se cunoşteau deja anticorpii serici ca factori esenţiali în mecanismele de apărare ale organismului, în a doua jumătate a secolului al XX-lea se pune în evidenţă rolul diverselor limfocite în imunitatea celulară şi producerea de anticorpi. Penicillina Penicillina Ca metode de investigaţie sunt de menţionat introducerea Tomografiei computerizate, a Tomografiei de Rezonanţă Magnetică Nucleară şi a examenelor cu Ultrasunete. În domeniul chirurgiei, transplantele de organe (în 1967 chirurgul sud-african Christian Barnard efectuează prima transplantare de inimă) dau speranţe de supravieţuire multor bolnavi altfel incurabili. După ce Charles Sherrington (1857 - 1952) efectuase studii fundamentale asupra funcţionării sistemului nervos, canadianul Wilder Penfield (1891 - 1976) cercetează funcţiile scoarţei cerebrale prin stimulări directe ale suprafeţei creierului în timpul unor intervenţii chirurgcale. Dezvoltarea Neurochirurgiei se datorează în special americanilor Harvey Cushing (1869 - 1939) şi Walter Dandy (1886 - 1946). Cardiologia a făcut progrese diagnostice prin aplicarea unor metode ca angiografia, cateterismul cardiac iar pe plan terapeutic prin implantarea de pace-maker, operaţiile by-pass în obstrucţiile coronariene, operaţii în afecţiuni valvulare, medicamentele beta-blocante, dar şi prin cunoaşterea şi adoptarea măsurilor de combatere a factorilor de risc (fumatul, obezitatea, sedentarismul, hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de colesterol). Cancerul rămâne mai departe o problemă dificilă, dar citostaticele s-au dovedit eficiente în unele forme, ca leucemia şi altele. Din toate aceste progrese rezultă însă şi o serie de probleme de etică medicală, cele mai multe controversate. Avem dreptul să prelungim suferinţa unui bolnav incurabil când el îşi doreşte un sfârşit cu ajutor medical (moartea asistată) sau să menţinem într-o stare de viaţă vegetativă cu ajutorul aparatelor un bolnav cu excluderea funcţională a scoarţei cerebrale (sindrom apallic) ? Este morală întreruperea sarcinii la cerere, sau numai în caz de boli grave ale mamei sau fătului? Avortul ar trebui complet interzis din motive morale sau religioase ? Este morală utilizarea pentru cercetare sau în terapeutică a ţesuturilor recoltate de la embrioni umani ? La niciuna din aceste întrebări nu se poate da un răspuns cu şanse reale de a fi unanim acceptat. Vezi şi: Lista celor mai importanţi medici români (Red.: J.-N.P) Categorie:Medicină als:Medizin fiu-vro:Arstitiidüs ja:医学 ko:의학 simple:Medicine th:แพทยศาสตร์ zh-min-nan:I-ha̍k

Evul Mediu

Evul mediu desemnează o epocă istorică, cuprinsă între antichitatea târzie şi epoca modernă. Noţiunea "evul mediu" derivă din limba latină (medium aevum) şi provine din filologia umanistă a Renaşterii, unde definea sub forma media latinitas intervalul de timp cuprins între împaratul roman Constantin cel Mare (307-337) şi cel franc Carol cel Mare (768-814). Denumirea a fost preluată, începând cu secolul al XVIII-lea, în literatura şi în istoriografia occidentală, având iniţial sensul peiorativ de evul mediu întunecat. Reabilitarea noţiunii şi includerea sa în circuitul ştiinţific se petrec abia în secolul al XIX-lea, în epoca romantismului, atunci când evul mediu devine o perioadă idealizată în literatură şi în artă. Cronologia evului mediu are o valoare prevalent orientativă, fiind disputată şi în prezent în literatura istorică. În consecinţă, reperele în funcţie de care este fixată cronologia evului mediu sunt variate. Această epocă istorică cuprinde, într-un sens general, perioada de timp scursă între data căderii Imperiului Roman de Apus (anul 476) şi data ocupării de către turci a Constantinopolului (1453), capitala Imperiului Bizantin. Limita superioară de datare a evului mediu este fixată uneori de Renaştere, în secolele XIV-XV, iar alteori chiar de Revoluţia franceză (1789-1794), atunci când s-ar termina epoca feudală. Evul mediu constituie o sinteză între antichitate şi creştinism şi reprezintă o perioadă de mari transformări în plan politic, economic, cultural şi social. Acest interval de timp este caracterizat de migraţia popoarelor, de etnogeneza popoarelor europene şi, în fine, de constituirea statelor feudale, care stau la baza Europei moderne. Categorie:Istorie medievală ja:中世 simple:Middle Ages

Limba arabă

Limba arabă este o limbă semitică, vorbită în nordul Africii şi în sud-estul Asiei. Există trei tipuri de arabă:
- Araba clasică, întâlnită în literatura clasică şi în Coran, folosită şi ca limbă cultă comună între toate ţările arabe.
- Araba magrebiană, vorbită în Africa de Nord (Magreb).
- Araba meridională, vorbită în Peninsula Arabică. Araba este una dintre limbile cele mai vorbite din lume, cu aproximativ 180 milioane de vorbitori. Este prima limbă oficială în Arabia Saudită, Algeria, Bahrein, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Irak, Iordania, Kuwait, Liban, Libia, Maroc, Oman, Qatar, Siria, Sudan, Tunisia şi Yemen. În plus, câteva milioane de musulmani, rezidenţi în alte ţări, deţin cunoştiinţe de arabă, din motiv mai ales religioase (atât timp cât Coranul este scris în arabă). Din 1974 este una dintre limbile oficiale ale Naţiunilor Unite.

Vezi şi


- Alfabetul arab

Bibliografie selectivă


- Limba arabă fără profesor, Hallaq Boutros, editura Teora 2002. ([http://www.dol.ro/pagina_produs.php?cod=car3dc6778da393d&nrf=1&rid=3&rcode=elibris cumpără online])

Legături externe


- [http://www.sprachprofi.de.vu/english/ar.htm Resurse pentru învăţarea limbii arabe] (engleză) Arabă, Limba ja:アラビア語 ko:아랍어 ms:Bahasa Arab simple:Arabic language th:ภาษาอาหรับ

Evul Mediu

Evul mediu desemnează o epocă istorică, cuprinsă între antichitatea târzie şi epoca modernă. Noţiunea "evul mediu" derivă din limba latină (medium aevum) şi provine din filologia umanistă a Renaşterii, unde definea sub forma media latinitas intervalul de timp cuprins între împaratul roman Constantin cel Mare (307-337) şi cel franc Carol cel Mare (768-814). Denumirea a fost preluată, începând cu secolul al XVIII-lea, în literatura şi în istoriografia occidentală, având iniţial sensul peiorativ de evul mediu întunecat. Reabilitarea noţiunii şi includerea sa în circuitul ştiinţific se petrec abia în secolul al XIX-lea, în epoca romantismului, atunci când evul mediu devine o perioadă idealizată în literatură şi în artă. Cronologia evului mediu are o valoare prevalent orientativă, fiind disputată şi în prezent în literatura istorică. În consecinţă, reperele în funcţie de care este fixată cronologia evului mediu sunt variate. Această epocă istorică cuprinde, într-un sens general, perioada de timp scursă între data căderii Imperiului Roman de Apus (anul 476) şi data ocupării de către turci a Constantinopolului (1453), capitala Imperiului Bizantin. Limita superioară de datare a evului mediu este fixată uneori de Renaştere, în secolele XIV-XV, iar alteori chiar de Revoluţia franceză (1789-1794), atunci când s-ar termina epoca feudală. Evul mediu constituie o sinteză între antichitate şi creştinism şi reprezintă o perioadă de mari transformări în plan politic, economic, cultural şi social. Acest interval de timp este caracterizat de migraţia popoarelor, de etnogeneza popoarelor europene şi, în fine, de constituirea statelor feudale, care stau la baza Europei moderne. Categorie:Istorie medievală ja:中世 simple:Middle Ages

Istorie

Istoria este adeseori folosită ca termen generic pentru ştiinţa cu privire la trecut, ca de exemplu "istoria geologică a Pământului". Când este referită ca disciplină de sine stătătoare, istoria se referă la istoria speciei umane, înregistrată de precursorii noştri şi studiată de istorici. Termenul istorie provine din grecescul historia (o înregistrare a căutărilor cuiva). Istoricii folosesc multe tipuri de surse, incluzând izvoare scrise sau tipărite, istorie orală şi arheologie.

Vezi şi


- Istoria ştiinţei şi tehnologiei
- Istoria mentalităţilor
- Istoria ideilor
- Istorie intelectuală
- Istoria Europei
- Formarea identităţilor naţionale în Europa
  - Originile înapoierii în Europa de Est
  - Prusia
- Istoria României
  - Istoria Moldovei
  - Istoria Transilvaniei
  - Istoria vlahilor de la sud de Dunăre
- Războaie civile
- Istoria Antica
  - Istoria civilizatiilor mediteraneene
    - Valea Nilului - Egiptul
    - Valea celor Doua Fluvii - Sumer, Akkad, Babilon, Asiria
    - Fenicienii
    - Evreii
    - Istoria elenilor
      - Prezentare generala
      - Marea colonizare greaca
      - Polisul
      -
- Prezentare generala
      -
- Lista polisuri
      -
  - Milet
      -
  - Sibaris
      -
  - Efes
      -
  - Foceea
      -
  - Crotona
      -
  - Siracuza
      -
  - Atena
      -
  - Sparta
      -
  - Teba
      -
  - Cumae
      -
  - Tarent
      -
  - Neapole
      -
  - Corint
      -
  - Argos
      -
  - Bizanţ
      -
  - Perint
    - Istoria Romei

Personalitati istorice


- Nabucodonosor
- Ramses cel Mare
- Pericle
- Alexandru Macedon
- Octavian August
- Caius Iulius Caesar
- Traian
- Constantin cel Mare
- Carol cel Mare
- Ludovic al XIV-lea
- Henric al VIII-lea
- Petru cel Mare
- Ecaterina cea Mare
- Carl Gustaf Emil Mannerheim
- Vladimir Ilici Lenin
- Adolf Hitler
- Iosif Stalin
- Benito Mussolini
- Napoleon Bonaparte
- Woodrow Wilson
- Theodore Roosevelt
- Winston Churchill
- Mahatma Ghandi
- Charles de Gaulle
- Papa Ioan Paul al II-lea
- Nelson Mandela
- Burebista
- Decebal
- Mircea cel Bătrân
- Ştefan cel Mare
- Mihai Viteazul
- Dimitrie Cantemir
- Tudor Vladimirescu
- Mihail Kogălniceanu
- Alexandru Ioan Cuza
- Carol I
- Ferdinand I
- Carol al II-lea
- Mihai I
- Ion Brătianu
- Ion I. C. Brătianu
- Titu Maiorescu
- Iuliu Maniu
- Ion Antonescu
- Petre Dumitrescu
- Gheorghe Gheorghiu-Dej
- Nicolae Ceauşescu
- fiu-vro:Aolugu ja:歴史 ko:역사 ms:Sejarah simple:History th:ประวัติศาสตร์ zh-min-nan:Le̍k-sú

1190

Secole: Secolul XI - Secolul XII - Secolul XIII Decade: Anii 1140 Anii 1150 Anii 1160 Anii 1170 Anii 1180 - Anii 1190 - Anii 1200 Anii 1210 Anii 1220 Anii 1230 Anii 1240 Ani: 1185 1186 1187 1188 1189 - 1190 - 1191 1192 1193 1194 1195 ---- __FARACUPRINS__

Evenimente


-

Naşteri


-

Decese


- Categorie:1190 ko:1190년 simple:1190

Tora

Torah,cuprinde primele cinci capitole din biblie cunoscute si sub numele de cartile lui Moise.

30 martie

Luni: Ianuarie Februarie - Martie - Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie Zile: 28 martie 29 martie - 30 martie - 31 martie 1 aprilie ---- __FARACUPRINS__ 30 martie este a 89-a zi a calendarului Gregorian.

Evenimente


- 1821 - Întâlnirea dintre Tudor Vladimirescu, conducător al revoluţiei din Ţara Românească, şi Alexandru Ipsilanti, liderul Eteriei. În ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în urma caruiă judeţele dinspre munte trec sub autoritatea lui Ipsilanti, iar Oltenia şi judeţele de câmpie sub cea a lui Tudor.
- 1830 - S-au încheiat lucrările de redactare a Regulamentelor Organice, considerate primele acte constituţionale de pe teritoriul României
- 1842 - Anestezia a fost utilizată pentru prima dată, într-o intervenţie chirurgicală
- 1856 - Se semnează Tratatul de la Paris; sfârşitul Războiului din Crimeea
- 1866 - Locotenenţa domnească publică Proclamaţia către popor, prin care recomandă alegerea prin plebiscit a principelui Carol de Hohenzollern ca domnitor al Românilor, cu drept de moştenire şi sub numele de Carol I. Guvernul Ghica dă publicităţii un manifest, la 2 aprilie 1866, cu acelaşi sens.
- 1867 – SUA au cumpărat Alaska şi insulele Aleutine de la Rusia cu 7,2 mil. de dolari
- 1889 – A fost înfiinţată prima agenţie de presă românească, Agenţia Telegrafică a României (astăzi, Agenţia Naţională de Presă ROMPRES)
- 1899 – George Bacovia debutează în revista "Literatorul" din Bucureşti cu poezia "Şi toate", sub semnătura V. George
- 1929 - Este dată în funcţiune linia telefonică directă Bucureşti - Budapesta
- 1945 - Al Doilea Război Mondial: forţele sovietice invadează Austria
- 1945 - A fost promulgată Legea nr.271, pentru purificarea administraţiei publice, învăţămîntului, presei, instituţiilor de presă. Această lege a fost folosită pentru a elimina din viaţa publică numeroşi intelectuali de valoare.
- 1946 – S-a înfiinţat Opera de Stat din Timişoara
- 1946 – Au fost restabilite relaţiile diplomatice cu Iugoslavia; primul ambasador postbelic al României în această ţară a fost omul de cultură Tudor Vianu
- 1960 - Intră în funcţiune prima staţie meteorologică automată din România
- 1983 - Preşedintele american Ronald Regan face cunoscută propunerea adresată sovieticilor, potrivit căreia SUA şi-ar limita instalarea de rachete de croazieră Pershing dacă URSS ar face o mişcare asemănătoare.
- 1987 - Tabloul "Floarea-soarelui " al lui Vincent Van Gogh s-a vândut cu 39,85 milione de lire sterline
- 2005 - La televiziunea Al Jazzira a apărut o înregistrare cu cei trei români răpiţi în Irak. Lângă ei apăreau două persoane mascate cu mitraliere. Marie Janne Ion a spus în engleză că răpitorii nu doresc nimic în schimbul lor. Toţi analiştii au dedus că este vorba despre o situaţie atipică de răpire.

Naşteri


- 1633 – Miron Costin, cronicar moldovean, cea mai însemnată personalitate a literaturii româneşti din Moldova secolului al XVII-lea (m. 1691)
- 1746 – Francisco de Goya, pictor spaniol (m. 16 apr. 1828)
- 1837 - Alexandru Şuţu, medic psihiatru, membru corespondent al Academiei Române, membru al Societăţii de Antropologie din Paris şi al Societăţii Franceze de Psihiatrie (m. 22 septembrie 1919)
- 1844 – Paul Verlaine, poet francez, reprezentant al simbolismului ("Romanţe fără cuvinte", "Închisorile mele" – scriere autobiografică) (m. 8 ian. 1896)
- 1853 – Vincent Van Gogh, pictor olandez (m. 29 iul. 1890)
- 1874 – Nicolae Rădescu, prim–ministru al României (1944-1945);s-a opus instaurării bolşevismului în România (m. 16 mai 1953)
- 1894 - Serghei Iliuşin, constructor rus de avioane (m. 1977)
- 1901 - Grigore Scorpan, filolog şi istoric literar (m.12 martie 1953)
- 1913 - Marcu Botzan, inginer agronom, membru al Academiei Române
- 1914 – George Hanganu, istoric literar şi comparatist (m. 8 iul. 1994)
- 1923 - Viorel Cosma, muzicolog, critic muzical şi lexicograf
- 1929 - Magda Ianculescu, soprană (m.1995)
- 1937 - Warren Beatty, actor, regizor, scenarist şi producător american
- 1938 – Tudor Ghideanu, filosof şi eseist
- 1945 – Eric Clapton, chitarist, vocalist şi compozitor britanic
- 1950 - Robbie Coltrane, actor britanic
- 1968 – Céline Dion, cântăreaţă canadiană, solistă vocală pop-rock
- 1979 - Norah Jones, vocalistă şi compozitoare americană

Decese


- 1899 – Lascăr Catargiu, om politic conservator (n.1823)
- 1912 - Karl May, scriitor german (n. 25 februarie 1842)
- 1928 – Ion Gorun, prozator, poet şi traducător (n. 30 dec. 1863)
- 1945 – Victor Ion Popa, dramaturg, prozator, publicist şi eseist ("Take, Ianke şi Cadâr", "Muşcata din fereastră") (n. 29 iul. 1895)
- 1949 - Friedrich Bergius, chimist german, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie pe anul 1931 (n. 11 octombrie 1884)
- 1989 – Nicolae Steinhardt, eseist şi prozator ("Jurnalul fericirii") (n. 29 iun./12 iulie 1912)
- 1993 - Edgar Papu, specialist în literatură comparată, filosof al culturii (n. 13 septembrie 1908)
- 2000 - Rudolf Kirchschlaeger, fost preşedinte al Austriei (1974-1986)
- 2002 – Regina-mamă Elisabeth a Marii Britanii (n. 4 aug. 1900)
- 2003 – Vasilica Tastaman, actriţă (n. 6 oct. 1933)
- 2003 – Theodor Marinescu, actor
- 2004 – Aurel Giurumia, actor (n. 14 martie 1931)

Sărbători


- martie, 30 ja:3月30日 ko:3월 30일 simple:March 30 th:30 มีนาคม

Córdoba

Córdoba se poate referi la:

Oraşe


- Córdoba, Argentina
- Córdoba, Columbia
- Córdoba, Mexic
- Córdoba, Spania

Provincii


- Provincia Córdoba, Spania

Monede


- Córdoba, moneda naţională în Nicaragua

1148

Secole: Secolul XI - Secolul XII - Secolul XIII Decade: Anii 1090 Anii 1100 Anii 1110 Anii 1120 Anii 1130 - Anii 1140 - Anii 1150 Anii 1160 Anii 1170 Anii 1180 Anii 1190 Ani: 1143 1144 1145 1146 1147 - 1148 - 1149 1150 1151 1152 1153 ---- __FARACUPRINS__

Evenimente


-

Naşteri


-

Decese


- Categorie:1148 ko:1148년

Islamism

Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fondată în secolul VII şi bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran.

Etimologie

În arabă, Islam înseamnă "supunere" (în sensul de supunere în faţa lui Dumnezeu) şi este descris ca un "mod de viaţă" sau "religie". Este derivat din aceeaşi rădăcină ca şi, de exemplu, cuvântul Salam (care înseamnă "pace", folosit ca formulă de salut). Cuvântul "musulman" este de asemenea legat de cuvântul Islam şi înseamnă "persoană care se supune" în faţa lui Dumnezeu.

Credinţe

Credincioşii Islamului, cunoscuţi ca musulmani, consideră că Dumnezeu (în arabă Allah) a revelat în mod direct cuvântul său către omenire prin Muhammad (circa 570–632) şi alţi profeţi, printre care se află Adam, Avraam, Moise şi Iisus. Musulmanii consideră că principala înregistrare scrisă a revelaţiei către omenire este Coranul, pe care îl consideră perfect, reprezentând revelaţia finală a lui Dumnezeu. Musulmanii cred că părţi ale Bibliei şi ale Tora au fost pierdute, interpretate greşit sau distorsionate de credincioşi. Din această perspectivă Coranul este văzut ca o corectură adusă carţilor sfinte iudaice şi creştine. Musulmanii susţin că Islamul conţine în esenţă aceeaşi credinţă ca a tuturor mesagerilor trimişi de Dumnezeu omenirii de la Adam, Coranul codificând revelaţia finală a lui Dumnezeu. Învăţătura islamică vede iudaismul şi creştinistmul ca derivând din învăţăturile unora din aceşti profeţi - în special Avraam - şi recunoaşte rădăcinile lor avraamice, în timp ce Coranul îi numeşte Oameni ai Cărţii. Islamul are trei ramuri principale de credinţă, bazate în special pe dezacordul istoric privind succesiunea autorităţii după moartea lui Muhammad; acestea sunt cunoscute ca Islamism Sunnit, Shi'it şi Kharijite. Baza credinţei islamice se găseşte în shahādatān ("două mărturii"): lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — "Nu există alt dumnezeu în afară de Dumnezeu; Muhammad este mesagerul lui Dumnezeu". Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să recite şi să creadă aceste cuvinte. Sunniţii privesc această formulă ca pe unul din cei cinci stâlpi ai Islamului.

Şase articole ale credinţei

Există şase credinţe elementare împărtăşite de toţi musulmanii: #Credinţa în Dumnezeu, singurul demn de veneraţie. #Credinţa în toţi profeţii şi mesagerii (trimişi de Dumnezeu). #Credinţa în cărţile trimise de Dumnezeu. #Credinţa în îngeri. #Credinţa în Ziua Judecăţii (Qiyamah) şi în înviere. #Credinţa în destin (Qadaa şi Qadar în arabă). (Aceasta nu inseamnă că un om este predeterminat în acţiuni sau să trăiască o anumită viaţă. Dumnezeu i-a dat liberul arbitru pentru a-i permite să ia decizii.) Crezul musulman (traducere aproximativă): :"Cred în Dumnezeu; şi în Îngerii Săi; şi în Scripturile Sale; şi în Mesagerii Săi; şi în Ziua de Apoi; şi în Soartă, că Binele şi Raul sunt de la Dumnezeu, şi în Înviere după moarte. Declar că nu există nimic demn de veneraţie în afară de Dumnezeu; şi declar că Muhammad este Mesagerul Său."

Dumnezeu

Conceptul fundamental în islamism este unicitatea lui Dumnezeu (tawhid). Acest monoteism este absolut, nu relativ sau pluralistic în orice sens al cuvântului. În arabă, Dumnezeu se numeşte Allah, o formă a al-ilah, sau "unicul dumnezeu". Allāh se traduce deci prin "Dumnezeu". Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică unitatea divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care se închină este acelaşi cu Dumnezeul iudeo-creştin. Totuşi, Musulmanii resping teologia creştină privind unicitatea lui Dumnezeu (doctrina Treimii care îl priveşte pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu), văzând aici o formă de politeism. Nu există nici o imagine vizuală sau reprezentare a lui Dumnezeu deoarece o astfel de imagine artistică ar duce la idolatrie, care este interzisă. Mai mult, mulţi musulmani cred că Dumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea bi- sau tri-dimensională. Musulmanii preferă să-l descrie pe Dumnezeu prin numeroasele atribute divine menţionate în Coran, şi de asemenea prin Cele 99 de nume ale lui Allah.

Convingerile Islamului

Există două secte principale în islamism: Sunni şi Shi'a. Convingerile fundamentale ale islamiştilor sunniţi sunt cunoscute ca cei Cinci Stâlpi ai Islamului, în timp ce islamiştii shi'iţi au o terminologie diferită, cuprinzând cinci convingeri de bază ("Rădăcinile Religiei") şi zece practici de bază ("Ramurile Religiei"). Toţi musulmanii sunt de acord cu următoarele afirmaţii, pe care sunniţii le numesc cei Cinci Stâlpi ai Islamului, iar shi'iţii le consideră două din Rădăcinile Religiei şi patru din Ramurile Religiei:
- "Shahadah": Mărturisirea faptului că nu există nimeni demn de veneraţie în afară de Dumnezeu şi că Muhammad este mesagerul său.
- "Salah": Stabilirea celor cinci rugăciuni zilnice (salah).
- "Zakat": Caritatea (Zakaah), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ţinute mai mult de un an, cu puţine excepţii, pentru fiecare musulman a cărui avere depăşeşte nisab-ul, şi 10% sau 20% din producţia agricolă. Aceşti bani sau produse vor fi distribuite săracilor.
- "Ramadhan": Postul de la răsărit până la apus în luna Ramadan (sawm).
- "Hajj": Pelerinajul (Hajj) la Mecca în timpul lunii Dhul Hijjah, care este obligatoriu o dată în viaţă pentru cei care au posibilitatea să-l facă. Toţi musulmanii sunt de acord cu incă două Rădăcini ale Religiei Shi'a:
- Dreptatea lui Dumnezeu (Adl).
- Învierea (Me'ad). şi patru din ceea ce shi'iţii numesc Ramuri ale Religiei:
- Plăcerea lucrilor bune (Amr-bil-Ma'roof).
- Interdicţia lucrurilor rele (Nahi-anil-Munkar).
- Căutarea aprobării divine (Jihad).
- Plata taxei pe profit (Khums). în timp ce două ramuri şi o rădăcină sunt specifice Shi'a:
- Credinţa în conducătorul (imam) Ali numit şi ghidat de Dumnezeu şi în unii din descendenţii săi (Imamah).
- Iubirea pentru Ahl-ul-Bayt şi urmaşii lor (Tawalla).
- Ura pentru inamicii Ahl-ul-Bayt (Tabarra).

Coranul

Coranul este cartea sfântă a Islamului. În original se numeşte قرآن şi înseamnă "recitare". Deşi este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Tipărirea în masă a Coranului în arabă şi traducerea în alte limbi sunt considerate facilităţi moderne. Coranul a fost revelat, conform credinţelor musulmane, profetului Muhammad de către Arhanghelul Gavriil în numeroase ocazii între anii 610 şi moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelaţiile, însoţitorii lui le-au notat pe pergamente, pietre şi în alte locuri, astfel încât întreg Coranul a fost scris în timpul vieţii Profetului Muhammad. Musulmanii mai cred că în zilele noastre Coranul este identic cu cel revelat profetului Muhammad şi prin el însoţitorilor lui, care i-au memorat cuvintele. Cărturarii consideră că versiunea Coranului folosită astăzi a fost întocmită în scris de al treilea Calif, Uthman ibn Affan, între anii 650 şi 656. El a trimis copii ale versiunii sale în toate provinciile noului Imperiu, şi a stabilit că toate copiile inexacte să fie distruse. Cu toate acestea, unii sceptici se îndoiesc de tradiţiile orale pe care se bazează povestea şi vor spune doar că primul Coran a fost întocmit înainte de 750. Există numeroase alte tradiţii, şi multe teorii academice contradictorii, privind provenienţa versetelor asamblate în Coran. Cei mai mulţi musulmani acceptă varianta conform căreia Abu Bakr, primul calif, i-a ordonat lui Zayd ibn Thabit să strângă şi să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Colecţia lui Zayd, păstrată de văduva lui Muhammad Hafsa bint Umar, a fost folosită de Uthman şi stă la baza Coranului din zilele noastre. Versiunea lui Uthman organizează revelaţiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului şi cele mai scurte la sfârşit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiştii au încercat să aşeze capitolele în ordine cronologică, şi printre musulmani există un consens privind impărţirea capitolelor în cele revelate la Mecca şi cele revelate la Medina. Unele capitole (de exemplu sura Igra) au fost revelate în mai multe părţi, în momente diferite. Deoarece Coranul a fost prima lucrare scrisă (la o dată nesigură) în formele Hijazi, Mashq, Ma'il şi Kufic ale limbii arabe, care cuprind doar consoanele şi nu notează vocalele, şi deoarece existau tradiţii diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la Islam, exista o neînţelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani dupa Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor şi citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate şapte variante canonice de citire a Coranului, diferenţele dintre acestea fiind considerate minore şi nu afectează înţelesul textului. Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul Al-Azhar din 1923, pregătit de o echipă de la universitatea din Cairo. Coranul timpuriu a devenit centrul devotamentului musulman şi până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, Mu'tazili au susţinut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenţii lor, din diferite şcoli, au pretins eternitatea şi perfecţiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia Ashari (care a devenit predominantă) susţine eternitatea Coranului şi faptul că el nu a fost creat. Totuşi, mişcările liberale moderne în cadrul Islamului se apropie de poziţia Mu'tazili. Cei mai multi musulmani privesc Coranul cu veneraţie, înfăşurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt şi spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obişnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran. Coranul este considerat un ghid infailibil pentru pietate personală şi viaţă în comunitate, şi complet adevărat din punct de vedere istoric şi ştiinţific. De la începuturile credinţei, cei mai multi Musulmani au crezut în perfecţiunea Coranului doar dacă este redat în limba arabă. Traducerile sunt un rezultat al efortului şi eşecului uman, precum şi lipsite de poezia inspirată aflată în Coran. Traducerile sunt deci doar comentarii ale Coranului, nu reprezintă Coranul însuşi.

Profeţi

Coranul prezintă modul în care Dumnezeu creează două clase de servitori umani: mesageri (rasul în arabă), şi profeţi (nabi în arabă şi ebraică). În general, mesagerii sunt categoria superioară, dar musulmanii consideră toţi profeţii şi mesagerii egali. Se spune că toti profeţii au vorbit cu divinitatea; doar cei care au primit o revelaţie majoră sunt numiţi mesageri. Mesageri importanţi sunt consideraţi Adam, Noe, Avraam, Moise (Musa), Iisus (Isa) şi Muhammad, toţi făcând parte dintr-o succesiune de oameni conduşi de Dumnezeu. Islamul cere credincioşilor să accepte cea mai mare parte a profeţilor iudeo-creştini, fără să facă distincţii. În Coran sunt menţionaţi 25 de profeţi. Musulmanii tradiţionalişti îl consideră pe Muhammad ca 'Ultimul Mesager' sau 'Sigiliul Profeţilor'. Cu toate acestea, au existat secte ale căror lideri s-au proclamat succesori ai lui Muhammad, perfecţionând si extinzând Islamul, sau ale căror membri au făcut astfel de afirmaţii despre liderii lor. Cu toate acestea, cei mai mulţi musulmani nu sunt afectaţi de aceste convingeri si privesc aceste grupuri ca deviante.

Eschatologia islamică

Eschatologia Islamică se ocupă de Qiyamah (Sfârşitul Lumii) şi judecata finală a umanităţii. Ca şi creştinismul şi unele secte iudaice, islamismul predică învierea trupească a morţilor, finalizarea unui plan divin al creaţiei, şi nemurirea sufletului uman; cei drepţi vor fi răsplătiţi cu plăcerile Jannah (Paradisul), în timp ce restul vor fi pedepsiţi în Jahannam (Iad, din ebraicul ge-hinnom sau "valea Hinnom"; reprezentat ca Gehenna). O parte importantă a Coranului se ocupă cu aceste convingeri.

Alte credinţe

Alte credinţe includ Îngerii, Djinii (specie de fiinţe alcătuite din foc), si existenţa magiei (practicarea este strict interzisă).

Organizare

Autoritate religioasă

Nu există o autoritate oficială care să decidă dacă o persoană este acceptată sau eliminată din comunitatea de credincioşi, cunoscută ca Ummah ("familie" sau "naţiune"). Islamul este deschis pentru oricine, indiferent de rasă, vârstă, gen sau credinţe anterioare. Nu este nevoie decât de credinţă în valorile centrale ale Islamului. Această condiţie se satisface recitând shahada, declaraţia de credinţă în Islam, fără de care o persoană nu poate deveni musulman.

Legea islamică

Sharia este legea Islamică, păstrată. Coranul este sursa principală a legii; a doua este Sunnah (practicile Profetului, povestite prin intâmplări din viaţa lui). Sunnah nu este un text ca şi Coranul, dar este extras din analiza textelor Hadith ("raport" in limba arabă), care conţin relatări ale cuvântărilor Profetului si acţiuni ale însoţitorilor săi pe care le-a aprobat. Legea islamică acoperă toate aspectele vieţii, de la guvernare si relaţii externe până la viaţa de zi cu zi. Legea islamică la nivel de guvernare si justiţie socială se aplică doar acolo unde guvernul este Islamic. In credinţa islamică, Sharia este revelată divin. Este înteleasă ca protejând cinci lucruri: credinţa, viaţa, cunoaşterea, moştenirea si averea. Cu toate acestea, nu este un sistem rigid de legi. Există şcoli diferite şi mişcări în cadrul Islamului care permit flexibilitate. Mai mult, Islamul este o religie foarte diversă pe măsură ce multe culturi l-au adoptat.

Apostazie şi blasfemie

Comunităţile islamice, ca şi cele creştine si iudaice, exclud deseori credincioşi care au comis apostazie sau blasfemie. In teologia clasică Islamică, conversia de la Islam la altă religie este interzisă şi pedepsită cu moartea. Apostazia este lipsa de loialitate către Islam de către oricine a profesat credinţa islamică. Blasfemia este lipsa de respect pentru principiile esenţiale ale Islamului. Nu există o distincţie clară între aceste concepte, mulţi credincioşi considerând că nu poate exista blasfemie fără apostazie. În perioada imperiului Islamic, apostazia era considerată trădare, si era tratată ca ofensă capitală; pedepse cu moartea erau executate sub autoritatea califului. In zilele noastre apostazia poate fi pedepsită cu moartea in Arabia Saudită, Qatar, Yemen, Iran, Sudan, Pakistan şi Mauritania. Blasfemia este de asemenea pedepsită în multe din aceste ţări. În cele mai multe ţări, aceste legi sunt invocate doar sporadic si selectiv; condamnările sunt anulate la nivele superioare, sau daca nu sunt anulate, condamnaţii pot fi lăsaţi să plece din ţară. Unele ţări, mai ales Iran sub Republica Islamică, Afghanistan sub Talibani si Sudan au aplicat legea fără compromisuri. În fiecare din aceste ţări regimurile islamiste au executat şi închis sute de mii de oameni consideraţi ca săvârşind apostazie sau blasfemie. Alte pedepse indicate de Sharia (în funcţie de interpretare) pot să ducă la anularea căsătoriei cu un musulman, îndepărtarea copiilor, pierderea proprietăţii şi drepturilor de moştenitor sau alte sancţiuni. Şi aici ca şi in alte părţi ale Islamului, specialiştii nu sunt de acord în privinţa aplicării principiilor fundamentale, cu unele persoane care susţin pedepsele şi altele care incearca să minimizeze impactul acestor probleme.

Calendarul islamic

Datele islamice au originea in Hijra, plecarea de la Mecca spre Medina. Acela a fost anul 1, AH (Anno Hegira) - care corespunde anului 622 AD. Este un calendar lunar, dar diferă de alte asemenea calendare (de exemplu calendarul Celtic) prin aceea că este sincronizat doar cu ciclurile lunii, nu şi cu anul solar, rezultând ani de 354 sau 355 de zile. Aceasta problemă datează de la Muhammad deoarece introducerea de luni suplimentare a dus la lupte politice pentru putere. Din această cauză datele islamice nu pot fi convertite in date creştine prin simpla adăugare a 622 de ani. Zilele sfinte islamice cad în date fixe ale calendarului lunar, ceea ce înseamna că apar în anotimpuri diferite in fiecare an.

Şcoli (ramuri)

Există câteva diviziuni religioase islamice, fiecare având diferenţe teologice şi legale semnificative faţă de celelalte. Principalele ramuri sunt Sunni şi Shi'a, Sufismul fiind considerat o inflexiune mistică fie a islamismului Sunni fie Shi'a. Secta Sunni a Islamului este cea mai mare (80-85% din musulmani sunt Sunni). Sunniţii recunosc patru tradiţii legale: Maliki, Shafi'i, Hanafi, and Hanbali. Toate patru acceptă validitatea celorlalte si musulmanii acceptă pe oricare din ele pe care le consideră valide in conformitate cu propriile idei. Exista si traditii teologice sau filozofice (kalam). Musulmanii Shi'a diferă de Sunni prin respingerea autorităţii primilor trei califi. Ei respectă alte tradiţii si au propriile tradiţii legale. Shi'a cuprinde o şcoala de gândire majoră cunoscută ca Ithna Ashariyya si mai multe şcoli de gândire mici. Cei mai mulţi Shi'a trăiesc in Iran, Iraq si Liban. Sunni şi Shi'a s-au confruntat în repetate rânduri. Unii sunniţi consideră că shi'iţii sunt eretici in timp ce alţi sunniţi îi recunosc pe shi'iţi ca musulmani. O altă sectă care datează din zilele de început ale Islamului este Kharijite. Singura ramură supravieţuitoare a Kharijite este Ibadhi. Cei mai mulţi musulmani Ibadhi trăiesc in Oman. Wahhabi este un grup mai recent. Ei preferă să fie numiţi Ikhwan, sau Brethren, sau uneori Salafi. Wahhabism este o mişcare iniţiată de Muhammad ibn Abd al Wahhab în secolul 18 pe teritoriul Arabiei Saudite de azi. Ei se consideră sunniţi şi urmează tradiţia legală Hanbali. Cu toate acestea, unii îi privesc pe ceilalţi sunniţi ca eretici. Sunt recunoscuţi ca religie oficială a Arabiei Saudite şi au avut o influenţă importantă in lumea islamică din cauza controlului saudit al oraşelor sfinte Mecca si Medina, şi din cauza finanţării saudite pentru şcoli si moschei din alte ţări. O altă tendinţă în Islamul contemporan este Islamul progresiv, liberal sau secular. Aceştia poartă numele de Ijtihadişti. Pot fi fie sunniţi sau shi'iţi, şi în general sunt în favoarea dezvoltării interpretărilor personale ale Coranului si Hadith. Un grup musulman foarte mic, localizat în special în Statele Unite, urmează invăţăturile lui Rashad Khalifa şi se numesc "Supuşii". Ei resping hadith şi fiqh, şi spun că se ghidează doar după Coran. Există un grup şi mai mic de musulmani care pretind că reprezintă invăţăturile autentice ale lui Rashad Khalifa care par să se fi desprins din Supuşi. Cei mai mulţi musulmani din sectele Sunni şi Shi'a consideră acest grup ca eretic. Sufism este o practică spirituala urmată şi de Sunni şi de Shi'a. Sufis consideră că respectarea legii islamice este următorul pas spre supunerea perfectă; ei se concentrează pe aspectele interne ale Islamului, cum ar fi perfecţionarea credinţei si lupta cu ego-ul. Cele mai multe ordine Sufi, sau tariqa, pot fi clasificate ca Sunni sau Shi'a. Există şi grupuri sau secte foarte mari care nu sunt categorizate cu uşurinţă ca Sunni sau Shi'a, cum ar fi Bektashi. Sufi sunt găsiţi în toată lumea islamică, din Senegal până în Indonezia.

Legături externe


- [http://islam.siteuri.ro Islamul - o introducere obiectivă]
- [http://www.islam.ro www.islam.ro: Liga Islamică şi Culturală din România]
- [http://www.islamulazi.ro Fundaţia Taiba România]
- [http://www.sufiblog.com/ Spiritualitate islamică (în engleză)]
- [http://wwwuser.gwdg.de/~mriexin/euroislam.html Islamul în Europa occidentală (în engleză)] Categorie:Islam ja:イスラム教 ko:이슬람교 ms:Islam simple:Islam th:ศาสนาอิสลาม

1159

Secole: Secolul XI - Secolul XII - Secolul XIII Decade: Anii 1100 Anii 1110 Anii 1120 Anii 1130 Anii 1140 - Anii 1150 - Anii 1160 Anii 1170 Anii 1180 Anii 1190 Anii 1200 Ani: 1154 1155 1156 1157 1158 - 1159 - 1160 1161 1162 1163 1164 ---- __FARACUPRINS__

Evenimente


-

Naşteri


-

Decese


- Categorie:1159 ko:1159년

1165

Secole: Secolul XI - Secolul XII - Secolul XIII Decade: Anii 1110 Anii 1120 Anii 1130 Anii 1140 Anii 1150 - Anii 1160 - Anii 1170 Anii 1180 Anii 1190 Anii 1200 Anii 1210 Ani: 1160 1161 1162 1163 1164 - 1165 - 1166 1167 1168 1169 1170 ---- __FARACUPRINS__

Evenimente


-

Naşteri


-

Decese


- Categorie:1165 ko:1165년 simple:1165

Egipt

Egiptul este o ţară arabă din nordul Africii şi din Orientul Mediu, limitată la nord de Marea Mediterană, la est de Fâşia Gaza, de Israel, de Golful Aqaba (prin intermediul căruia are contact cu Iordania şi cu Arabia Saudită) şi de Marea Roşie, la sud de Sudan iar la vest de Libia. Capitala sa este Cairo.

Istorie

Articol principal: Istoria Egiptului Miṣr, numele arabic oficial al Egiptului, este de origine Semitică, însemnând probabil 'o ţară' sau 'un stat'. Numele Egipt îşi are originea în latinul Aegyptus derivat din cuvântul grecesc antic Αἴγύπτος "aiguptos", care la randu-i este derivat din antica frază egipteană ḥwt-k3-ptḥ ("Hut ka Ptah"), numele unui templu al zeului Ptah la Memphis. Regularitatea şi bogăţia revărsărilor Nilului, precum şi o oarecare izolare determinată de deşerturile din est şi vest, au condus la dezvoltarea uneia din cele mai importante civilizaţii ale antichităţii. Primul regat unit a fost fondat de regele Menes, pe la 3200 î.Ch, fiind stăpânit de numeroase dinastii aproape trei milenii. Ultima dinastie nativă, a căzut sub dominaţia persanilor, în 320 î.Ch.

Politică

Articol principal: Politica Egiptului Egiptul este o republică din 18 Iunie 1953. Preşedintele Mohamed Hosni Mubarak este preşedintele republicii din 14 Octombrie 1981, urmându-i în funcţie lui Anwar Sadat. Mubarak este în prezent la al patrulea mandat în fruntea ţării. Este liderul Partidului Naţional Democrat, în prezent la putere. Ahmed Nazif a fost ales în functia de prim-ministru în 9 Iulie 2004 în urma demisiei lui Ateb Obied. Egiptul operează sub un sistem prezidenţial multipartit unde puterea executivă este împarţită între preşedinte şi prim-ministru. Alegeri prezidenţiale si parlamentare sunt organizate în mod frecvent, ultimele fiind ţinute în 1999 iar urmatoarele fiind programate pentru Octombrie 2005. Totuşi, organizaţiile non-guvernamentale internaţionale şi-au manifestat îngrijorarea în privinţa libertăţii de expresie şi a intervenţiei guvernului în alegerile locale. Reşedinţa permanentă a Ligii Statelor Arabe este Cairo. Egiptul a fost primul stat arab care a încheiat pacea cu Israel prin semnarea tratatului de pace Israelo-Egiptean la Camp David în 1978.

Regiuni

1978 Articol principal: Regiunile Egiptului Egiptul este împărţit în 26 de regiuni:

Geografie

Articol principal: Geografia Egiptului Pe lângă capitala Cairo, alte oraşe importante ale Egiptului sunt Alexandria, al-Mansurah, Aswan, Asyut, El-Mahalla El-Kubra, Giza, Hurghada, Luxor, Kom Ombo, Port Safaga, Porto Said, Sharm el Sheikh, Shubra-El-Khema, Suez şi Zagazig. Pe teritoriul Egiptului se întind şi părţi din deşertul Sahara şi deşertul Libian. Aici se găsesc oaze, printre care se află Bahariya, Dakhleh, Farafra, Kharga sau Siwa. Egiptul se învecinează cu Libia la vest, cu Sudanul la sud şi cu Israelul la nord-est. Ţara controlează canalul Suez, care leagă Mediterana de marea Roşie. Rolul important pe care îl are Egiptul în geopolitică vine de la poziţia sa strategică ca punte terestră între Africa şi Asia, şi ca punct de trecere între Marea Mediterană şi oceanul Indian.

Economie

Articol principal: Economia Egiptului Economia Egiptului este dependentă în principal de agricultură, media, exporturile de petrol, turism şi de cei peste 5 milioane de egipteni care lucrează în străinătate, preponderent în Arabia Saudită, Golful Persic şi Europa. Construirea barajului de la Aswan în 1971 şi a lacului Nasser rezultat în urma acestuia au alterat pozitia Nilului în agricultura şi ecologia Egiptului. O populaţie în continua creştere (cea mai mare din lumea arabă), teren arabil limitat şi dependenţa de Nil determină suprataxarea resurselor si stres social. Guvernul a încercat să pregătească economia pentru noul mileniu prin reforme economice şi investiţii masive în comunicaţii şi infrastructură, finanţate cu fonduri americane. Egiptul este cel de-al doilea beneficiar de asemenea fonduri din partea Statelor Unite după Israel. Condiţiile economice încep să se îmbunătaţeasca considerabil după o perioadă d